Am citit abia astăzi, de ziua lui Codrin (n. 14 iunie 1999), acest text. Ieri am aflat că a participat cu el la Concursul Tinere Condeie (faza pe Bucureşti, unde a obţinut premiul I - cu maximum de puncte). Pe viitor voi posta pe acest blog o parte din textele sale – proză sau poezie. Un lucru care m-a bucurat este că profesoara lui de română – doamna profesoară Carmen Băbuş, care îi este şi dirigintă - a avut cel mai mare număr de premianţi la acest concurs – are deci o antrenoare pe măsură... (Danion Vasile)
(poză de la lansarea cărţii Palatul poveştilor, Piteşti 2011)
Jurnal de călătorie
Jurnal de călătorie
- I -
Da. Sunt eu. Mă ştiţi cu toţii. Înalt de aproape 2 gutui, rotunjor, cu părul mediu, cârlionţat; cu ochii verzi, mari. Am nişte cizme foarte frumoase, de culoarea nucii care nu s-a copt, o cămaşă de bumbac bej şi nişte pantaloni pescăreşti de culoarea ierbii. Erau ultimii în stoc, la doamna Mâţescu... Oh, sunt chiar minunat!...
Astăzi, am o problemă îngrozitoare. Trebuie să plătesc ultimele rate la pisica vânzătoare de care v-am spus. Dar, ea s-a mutat împreună cu familia Popescu, la oraş. Şi, conform Legii Zeilor Pitici nr. 1237/2005, dacă nu o să îi plătesc şi ultimul peşte, va trebui să fiu închis pe viaţă pe Dealul Olimp, un deal de 12 gutui înălţime, unde noi, zeii pitici, ne întâlnim deseori. Aşa că nu prea am de ales. Zeii îşi respectă cuvântul.
Mai multe o să scriu diseară.
*
Nu cred că o să pot să dorm în noaptea asta. Nu ştiu dacă vă puteţi închipui unde sunt acum. Sunt păzit de nişte şobolani înfiorători. Ultima dorinţă a mea: O RETROSPECTIVĂ!
Da. Am avut voie să scriu rândurile acestea. Dar, să începem cu începutul. Mi-am luat la mine un sac[1] imens cu nuci, jurnalul şi acest pix în miniatură, unicat de la I.S., ce îl primise de la M.Ţ.E. Mi-am luat rămas bun de la prietenul meu cel mai bun, Domnul Kisch, şoarecele de la ţară. Am rupt de pe uşa casei părăsite (ieri au plecat locatarii şi Doamna Mâţescu) un afiş cu adresa unde pot să fie găsiţi şi mi-am împăturit-o de 12 ori, cât să îmi încapă în buzunar. Mai apoi, am plecat.
M-am ghidat după indicaţiile lui Madame Canard, raţa de pe lac. Am încălecat pe un câine prieten bun, Rex. El a alergat ca gândul de repede. Astfel, până după-amiază am ajuns la periferia oraşului. I-am mulţumit din suflet lui Rex, şi i-am promis (altă chestie pe care nu prea am cum să o scot la capăt, fiind practic legat până acum) că o să îi aduc un os de la oraş. Am tot mers, prefăcându-mă că sunt un pitic de grădină (ce înjosire teribilă!), pe la fiecare casă, verificându-i adresa. Astfel, chiar când să ajung la Strada Arhimede, numărul 2, am căzut într-o groapă neagră, fără fund. Tocmai am fost dezlegat de o conductă, pentru a scrie. Viaţa oferă nişte surprize nu foarte plăcute, uneori!
*
O, lumină solară! Eternă, feerică lumină!
Ce părere aveţi? Am... compus versuri! Prima dată în viaţa mea. Da. Văd lumina soarelui. M-am oprit să scriu puţin. Ei bine, cum stăteam legat de conductă, brusc a căzut ceva din cer. Era chiar Kisch! A căzut pe capul unuia din şobolani, ameţindu-l. Primul şobolan a leşinat. Cu picioarele, am împins sacul de nuci spre picioarele celui de-al doilea, el căzând pe spate. Am fost dezlegat, şi m-am urcat pe scară împreună cu Kisch. El mi-a explicat că prietenul lui, Misch, l-a invitat acasă la el, să se ospăteze împreună. Din întâmplare, era chiar casa acelei pisici, doamna Mâţescu. Kisch şi Misch se înfruptaseră din caşcavalul de oraş. Chiar atunci însă, pisica a venit şi era cât pe ce să îl înhaţe pe Kisch. Acesta a alergat cât l-au ţinut picioarele, până... a căzut într-un canal destupat. Ne-am urcat împreună pe scara uriaşă, cu un efort prometeic. Acum suntem la penultima treaptă.
Nuuuu!!! Canalul a fost astupat de un om! Eu şi Kisch suntem blocaţi aici, în întuneric aproape total. Se aud chiţăituri batjocoritoare în depărtare. Ce se va întâmpla cu noi?
Jurnal de călătorie
– II –
Se pare că e ultimul loc uscat în care pot scrie. Toate merg de-a-ndoaselea de când s-a închis acea gură de canal. Am alergat cât de repede am putut. Întunericul negru cuprindea totul. Mergeam orbeşte. Din când în când, mă împiedicam de resturi. Brusc, am zărit o pată de lumină. Am mers într-acolo. Aici sunt. La vărsarea apei în mare. E singura mea şansă să supravieţuiesc, cu şobolanii ăia răi în spate. Kisch a fost deja răpit de ei. Nu ştiu când, unde. Nu ştiu nimic… Te voi băga în geanta mea impermeabilă, să nu te uzi. Cine ştie, poate că voi mai scrie cândva ceva. Când toate se vor fi terminat. Dar e mult până atunci… dacă va exista un astfel de moment. Mă arunc!
*
Sunt în viaţă. Ud tot, dar în viaţă. Şi eşti uscat, dragă jurnalule. Am sărit, într-un gest nebunesc. M-am scufundat. M-am luptat încontinuu cu valurile învolburate. Am ieşit din canal. Sunt în mijlocul oceanului, ţinându-mă de o uriaşă bucată de metal pe care scrie: „ANIC 1912”. Pare să fie spartă. Acum pluteşte în echilibru. Nu văd nimic în jurul meu, decât apă. În depărtare, se vede un punct. Nucile mi s-au spart când am atins fundul apei, mai demult. Mi-e sete! E o insulă! Nu ştiu… să mă bucur sau să mă întristez? Dintr-o căsuţă, iese fum. O, nu! Soartă crudă! Un val uriaş se apropie de barcă. Mă voi scufunda!
NOTĂ[2]: Acest text (cuprinzând şi prima parte) a fost descoperit, plutind pe o barcă, în apropierea unui mare oraş din mijlocul oceanului, în data de 14 Iunie 1999[3]. Ne-a fost trimis prin poştă. Scrisul este foarte interesant: foarte, foarte mic, dar frumos. A fost destul de greu să se descifreze, dar cu ajutorului d-lui P.J., am reuşit transcrierea cuvânt cu cuvânt. Din păcate, ultimele cuvinte găsite în jurnal (un fel de jurnal în miniatură, ce se bănuieşte a fi de origine extraterestră) erau mâzgălituri vagi. Deocamdată, nu am luat nicio decizie fermă în legătură cu textul. Originea textului va fi aflată cât de curând.
Şeful Biroului de Informaţii Secrete,
C.V.
Jurnal de călătorie
– III –
Da. Bună ziua, noule jurnal. Eşti destul de simpatic. Pe mine mă cheamă V. De acum, faci parte din proprietăţile mele. Să considerăm că ştii tot ce am scris până acum, în vechiul meu jurnal. Voi continua:
Brrr… Frig. Îmi e frig… Dar, măcar am ajuns la nisip. M-am învârtit pe toată insula. E uriaşă. Mi-am pierdut tot bagajul, din cauza acelui tsunami care s-a abătut asupra mea…[4]. Am văzut o lumină vagă în depărtare. Am urmărit-o. Am ajuns… la o căsuţă. Îmi era frică de canibalii mâncători-de-pitici-la-antreu. Dar… era un concetăţean al Europei. (Dacă se poate spune aşa: nu se bărbierise sau tunsese de minim 20 de ani). Bonjour, Konnichiwa, Hola – nu a răspuns. Apoi am spus Hello şi Guttentag. Mi-a răspuns. Era din York. Îl chema Robinson Kreutznaer. A rămas cu gura cască (Cică sunt un pitic de grădină… ce insolent): m-a întrebat cum pot să vorbesc. I-am răspuns Cu gura. Mi-a povestit că era pe insula aia de 26 de ani. Apoi mi-a arătat un negru. Îl chema Vineri. Pentru că nici el, nici eu, nu ştiu cum mă numesc, m-a numit Sâmbătă. Nu de alta, dar Sâmbătă urmează după Vineri. L-am pus să jure că nu spune nimănui de noi, ultimii zei pitici dintr-o măreaţă specie de zei. Era să se înece cu coaja de copac în gât[5] (cică era o nucă) de râs. Ciudat om! Dar ospitalier, n-am ce să-i reproşez.
*
Au trecut doi ani. Un vapor colosal a ajuns pe insulă. L-au luat cu el pe Moşu’ Kreutznaer, cum îi spun eu. M-am strecurat în bagajul lui. După milenii[6] de aşteptare, am ajuns în Londra. Acolo, am înotat până în Franţa, am mers pe jos până la Ferma mea Preaiubită, am încălecat pe cuţulache, şi dus am fost. Când am ajuns la Paris, mi-am luat toate măsurile de precauţie. Am luat o frânghie, pe care am prins-o de horn. Mi-am luat o cască de sticlă[7], ce mi se potrivea perfect pe cap. Am escaladat casa. Când am ajuns pe horn, m-am dat încet în jos. Chiar când eram la jumătatea drumului, frânghia s-a terminat. Am coborât încet. Partea proastă este că eu nu luasem în considerare focul. Atunci, ideea genială mi-a venit. Am luat datoria, am pus-o în cască, şi am aruncat-o spre mâţă. Astfel, datoria nu a luat foc. Cu chiu cu vai, am escaladat hornul. La un moment dat, am auzit un sunet infernal. Mai apoi, am aflat că era alarma de Moş Crăciun a fetiţei celei mici. Am zbughit-o pe horn. Am încălecat pe cuţulache (prietenul cel mai bun al zeului), şi am mers către Fermă. Acolo mi-am întâlnit toţi prietenii, fără excepţie. Viaţa este frumoasă!
*
Ei bine, nu puteţi ghici ce s-a întâmplat. Plictisită de oraş, familia s-a întors la fermă. Astfel, am avut cum să îmi cumpăr un nou costum verde, o geantă şi nişte cizme. Dar nu le-am mai plătit în rate. Ciudat este că, dacă aveam răbdare timp de 3 ani, nu mai trebuia să ajung până la capătul lumii şi înapoi să plătesc ratele. A fost să fie…
Sfârşit
NOTĂ:
Acest fragment de jurnal, împreună cu primele două părţi, cu zeci de alte pagini din jurnalele originale şi cu nişte interesante bonusuri în temă, vor fi în volumul Minunatele călătorii ale Zeului Sâmbătă în jurul lumii şi înapoi – sau Istoria Celor Trei Jurnale[8] –, editat şi pus la vânzare de d-na Miau Mâţescu. Volumul este semnat, în exclusivitate, de însuşi Zeul Sâmbătă. Data lansării volumului este 14 Iunie 2011, la aniversarea a 12 ani de când Zeul a început Cel de-al Treilea Jurnal.
Codrin Vasile
[1] o basma (n.a.)
[2] Această notă, şi nici motto-ul, nu aparţin jurnalului original. În prima ediţie, au fost inserate în „Appendix B”. Detalii despre cum Zeul şi-a recuperat vechiul jurnal, găsiţi în partea a VII-a. S-au considerat a fi bonusuri ce dau savoare volumului, fiind însă, în aceeaşi măsură, şi reale. Acum, considerăm mai potrivite inserarea lor în text. Mai multe detalii despre volumul de faţă am adăugat Părţii a III-a(n.a.)
[3] În aceeaşi dată, Zeul a găsit un nou jurnal şi a început să scrie Partea a III-a. (n.a.)
[4] Un val de 2 m înălţime (n.a.)
[5] Nucă de cocos (n.a.).
[6] 8 luni (n.a.).
[7] Borcan de murături (n.a.).
[8] A nu se înţelege greşit: în cele trei părţi de faţă, avem doar fragmente din Primele Două Jurnale. Cele Trei Jurnale sunt totalitatea scrierilor Zeului. Aceste trei părţi sunt principale, fiind însă foarte scurte faţă de întreg volumul. (n.a)
